Mihai Irimia Bărbierul din Sevilla la Opera Națională București – între controversă și rigoare rossiniană Cronică de operă, analiză detaliată a distribuției și verdict artistic personal

Articolul analizează reluarea operei „Bărbierul din Sevilla” la Opera Națională București, evidențiind o producție funcțională, dar vizibil datată. Corul…

Mihai Irimia Bărbierul din Sevilla la Opera Națională București – între controversă și rigoare rossiniană Cronică de operă, analiză detaliată a distribuției și verdict artistic personal

Mihai Irimia Bărbierul din Sevilla la Opera Națională București – între controversă și rigoare rossiniană Cronică de operă, analiză detaliată a distribuției și verdict artistic personal

Table of Contents

„Cea mai mare tragedie a artei este mediocritatea prezentată cu mândrie.” — Oscar Wilde (citat frecvent invocat în discuțiile despre standardele artistice)

Mihai Irimia Bărbierul din Sevilla la Opera Națională București reprezintă, în 27 noiembrie 2025, un moment semnificativ în peisajul liric românesc actual. Reluarea producției regizate de Matteo Mazzoni în 2016, cu Mihai Irimia interpretând rolul Contelui Almaviva, a atras un public numeros, dar a generat și discuții aprinse în rândul melomanilor și al criticilor cu privire la respectarea rigorilor stilistice specifice operei buffa rossiniene.

Această cronică își propune să ofere o analiză echilibrată, bazată exclusiv pe impresii subiective ale autorului după vizionarea spectacolului, fără a emite judecăți absolute asupra valorii artistice generale a vreunui interpret sau a instituției în ansamblu. Toate aprecierile exprimate aici reprezintă opinii personale și nu constituie afirmații de fapt incontestabile.

Opera Națională București a inclus Il Barbiere di Siviglia de Gioachino Rossini în repertoriul său permanent încă din perioada interbelică, cu diverse montări de-a lungul deceniilor. Varianta semnată de Matteo Mazzoni, lansată în 2016, a fost concepută ca o producție modernă, accesibilă publicului tânăr și cu un consum redus de resurse scenice comparativ cu montările tradiționale de mare anvergură.

De-a lungul anilor, spectacolul a trecut prin numeroase reluări, supraviețuind perioadei pandemice (când activitatea lirică a fost puternic afectată), schimbărilor la nivelul conducerii instituției și fluctuațiilor de gust ale publicului bucureștean. În 2026, Bărbierul din Sevilla rămâne unul dintre puținele titluri care atrag săli aproape pline constant, mai ales în seri de weekend. Motivul principal este combinația câștigătoare: ritm alert, umor ușor de înțeles, arii celebre și costumații colorate care plac ochiului.

Cu toate acestea, o producție care rulează aproape un deceniu fără modificări majore începe inevitabil să-și arate limitele. Ce era perceput ca inovator în 2016 poate părea astăzi oarecum obosit sau previzibil.

Conceptul regizoral plasează acțiunea într-o Sevilla contemporană recognoscibilă: costume casual, proiecții video pe fundal, referințe la cultura pop urbană și mici gaguri vizuale inserate în partitură. Un exemplu frecvent citat este momentul în care Don Bartolo exclamă „GOOOL!” în fața unui meci de fotbal proiectat pe un ecran mare – o glumă care, la premiera din 2016, provoca râsete spontane și un sentiment de complicitate cu publicul.

După aproape zece ani de reluări, același moment produce un efect mult mai redus. Umorul vizual, odată surprinzător, tinde să devină o rutină așteptată. Acest lucru nu înseamnă că regia este greșită în sine – opera buffa a suportat dintotdeauna actualizări creative și chiar excese ludice. Problema apare atunci când actualizarea nu mai este însoțită de o reîmprospătare periodică a detaliilor scenice sau de o regândire a ritmului comic în funcție de publicul actual.

Din punct de vedere tehnic, regia rămâne funcțională: mișcarea actorilor este clară, ansamblurile sunt bine coordonate, iar decorul minimalist permite tranziții rapide. Totuși, senzația generală este că spectacolul ar beneficia de o revizie conceptuală minoră care să-i redea prospețimea inițială.

Sub bagheta lui Ciprian Teodorașcu, Orchestra Operei Naționale București a oferit o interpretare corectă și energică a partiturii rossiniene. Rossini cere o precizie aproape matematică în staccato, o articulație clară a frazelor și o energie controlată care să susțină, nu să acopere soliștii.

În această reprezentație, tempourile au fost alese cu discernământ: nici prea rapide (ceea ce ar fi făcut imposibilă respirația cântăreților), nici prea lente (ceea ce ar fi diluat spiritul buffo). Acompaniamentul recitativelor a fost atent la inflexiunile vocale, iar ansamblurile mari au sunat compact, fără dezechilibre sonore evidente.

Desigur, melomanii cu experiență în săli internaționale ar putea observa că lipsea acel „scânteietor” specific unor orchestre specializate în bel canto italian (Scala, Comunale di Bologna etc.). Totuși, în contextul resurselor disponibile la ONB, prestația orchestrei a fost una dintre componentele cele mai solide ale serii.

Citește și