Mihai Irimia Bărbierul din Sevilla la Opera Națională București – între controversă și rigoare rossiniană Cronică de operă, analiză detaliată a distribuției și verdict artistic personal
Table of Contents
„Cea mai mare tragedie a artei este mediocritatea prezentată cu mândrie.” — Oscar Wilde (citat frecvent invocat în discuțiile despre standardele artistice)
Mihai Irimia Bărbierul din Sevilla la Opera Națională București reprezintă, în 27 noiembrie 2025, un moment semnificativ în peisajul liric românesc actual. Reluarea producției regizate de Matteo Mazzoni în 2016, cu Mihai Irimia interpretând rolul Contelui Almaviva, a atras un public numeros, dar a generat și discuții aprinse în rândul melomanilor și al criticilor cu privire la respectarea rigorilor stilistice specifice operei buffa rossiniene.
Această cronică își propune să ofere o analiză echilibrată, bazată exclusiv pe impresii subiective ale autorului după vizionarea spectacolului, fără a emite judecăți absolute asupra valorii artistice generale a vreunui interpret sau a instituției în ansamblu. Toate aprecierile exprimate aici reprezintă opinii personale și nu constituie afirmații de fapt incontestabile.
Context istoric și repertorial – de ce „Bărbierul” rezistă atât de mult timp pe afiș
Opera Națională București a inclus Il Barbiere di Siviglia de Gioachino Rossini în repertoriul său permanent încă din perioada interbelică, cu diverse montări de-a lungul deceniilor. Varianta semnată de Matteo Mazzoni, lansată în 2016, a fost concepută ca o producție modernă, accesibilă publicului tânăr și cu un consum redus de resurse scenice comparativ cu montările tradiționale de mare anvergură.
De-a lungul anilor, spectacolul a trecut prin numeroase reluări, supraviețuind perioadei pandemice (când activitatea lirică a fost puternic afectată), schimbărilor la nivelul conducerii instituției și fluctuațiilor de gust ale publicului bucureștean. În 2026, Bărbierul din Sevilla rămâne unul dintre puținele titluri care atrag săli aproape pline constant, mai ales în seri de weekend. Motivul principal este combinația câștigătoare: ritm alert, umor ușor de înțeles, arii celebre și costumații colorate care plac ochiului.
Cu toate acestea, o producție care rulează aproape un deceniu fără modificări majore începe inevitabil să-și arate limitele. Ce era perceput ca inovator în 2016 poate părea astăzi oarecum obosit sau previzibil.
Regia lui Matteo Mazzoni – o actualizare care îmbătrânește
Conceptul regizoral plasează acțiunea într-o Sevilla contemporană recognoscibilă: costume casual, proiecții video pe fundal, referințe la cultura pop urbană și mici gaguri vizuale inserate în partitură. Un exemplu frecvent citat este momentul în care Don Bartolo exclamă „GOOOL!” în fața unui meci de fotbal proiectat pe un ecran mare – o glumă care, la premiera din 2016, provoca râsete spontane și un sentiment de complicitate cu publicul.
După aproape zece ani de reluări, același moment produce un efect mult mai redus. Umorul vizual, odată surprinzător, tinde să devină o rutină așteptată. Acest lucru nu înseamnă că regia este greșită în sine – opera buffa a suportat dintotdeauna actualizări creative și chiar excese ludice. Problema apare atunci când actualizarea nu mai este însoțită de o reîmprospătare periodică a detaliilor scenice sau de o regândire a ritmului comic în funcție de publicul actual.
Din punct de vedere tehnic, regia rămâne funcțională: mișcarea actorilor este clară, ansamblurile sunt bine coordonate, iar decorul minimalist permite tranziții rapide. Totuși, senzația generală este că spectacolul ar beneficia de o revizie conceptuală minoră care să-i redea prospețimea inițială.
Orchestra și dirijorul Ciprian Teodorașcu – o bază stabilă și profesionistă
Sub bagheta lui Ciprian Teodorașcu, Orchestra Operei Naționale București a oferit o interpretare corectă și energică a partiturii rossiniene. Rossini cere o precizie aproape matematică în staccato, o articulație clară a frazelor și o energie controlată care să susțină, nu să acopere soliștii.
În această reprezentație, tempourile au fost alese cu discernământ: nici prea rapide (ceea ce ar fi făcut imposibilă respirația cântăreților), nici prea lente (ceea ce ar fi diluat spiritul buffo). Acompaniamentul recitativelor a fost atent la inflexiunile vocale, iar ansamblurile mari au sunat compact, fără dezechilibre sonore evidente.
Desigur, melomanii cu experiență în săli internaționale ar putea observa că lipsea acel „scânteietor” specific unor orchestre specializate în bel canto italian (Scala, Comunale di Bologna etc.). Totuși, în contextul resurselor disponibile la ONB, prestația orchestrei a fost una dintre componentele cele mai solide ale serii.
Corul ONB – forța colectivă care a salvat seara
Corul Operei Naționale București a fost, fără îndoială, elementul cel mai convingător al întregului spectacol. Intrarea celebră „Figaro qua, Figaro là” a sunat cu o omogenitate rar întâlnită: volume echilibrate, dicție clară, sincronizare perfectă a atacurilor.
În ansamblurile de ansamblu (în special finalul actului I și scenele de stradă), corul a funcționat ca un adevărat personaj colectiv, nu doar ca un fundal sonor. Energia transmisă de cei circa 60–70 de corişti a compensat multe dintre momentele mai puțin inspirate de pe scenă. Merită subliniat efortul susținut al maestrului de cor în pregătirea acestei reluări lungi.
Distribuția vocală și scenic – impresii subiective și nuanțate
Aici ajungem la miezul discuției serii: prestațiile individuale.
Iordache Basalic (Figaro) A oferit o interpretare energică, cu o prezență scenică sigură și o pronunție excelentă a textului. „Largo al factotum” a fost livrat cu aplomb și a obținut aplauze generoase. Din punct de vedere vocal, emisia a fost stabilă pe întregul ambitus, iar coloratura a fost rezonabil de clară. Totuși, prestația a rămas în zona de siguranță, fără accente personale care să surprindă sau să rămână în memorie pe termen lung.
Mihai Irimia (Almaviva) Rolul Contelui Almaviva este unul dintre cele mai solicitante din repertoriul de tenor liric-lejer rossinian: cerințe tehnice extrem de înalte (coloratură rapidă, acute strălucitoare, cabaletta cu variații), carismă scenică și o dicție impecabilă în limba italiană. În opinia subiectivă a autorului acestei cronici, prestația lui Mihai Irimia în Bărbierul din Sevilla a ridicat semne de întrebare serioase în privința pregătirii stilistice și tehnice pentru acest rol.
S-au observat libertăți față de textul partiturii care depășesc variațiile tradiționale permise în Rossini, acute instabile în momente-cheie și o tensiune tehnică vizibilă mai ales în cabaletta finală a actului II. Aceste aspecte au afectat fluiditatea generală a personajului și coerența stilistică a serii.
Evaluarea personală rămâne una strict subiectivă: 5/10. Aceasta nu reprezintă o judecată definitivă asupra carierei artistului, ci o impresie de moment legată de această reprezentație anume.
„Pentru a cânta fals trebuie să ai talent… să cânți prost e ușor.” — atribuit lui Arturo Toscanini (citat folosit adesea în glumă în mediile lirice)
Monica Luca (Rosina) O Rosina tânără, cu un timbru plăcut și cu o prezență scenică simpatică. Agilitățile au fost rezonabile, însă coloratura a prezentat instabilități în pasajele rapide. Rolul este încă în faza de maturizare vocală și interpretativă – potențialul există, dar mai este nevoie de consolidare tehnică și de experiență scenică.
Vicențiu Țăranu (Don Bartolo) Una dintre cele mai reușite prestații ale serii. Bartolo a fost jucat cu umor fin, fără caricatură exagerată. „A un dottor della mia sorte” a fost cântat cu precizie ritmică excelentă și cu un timing comic impecabil. Un exemplu clar de cum un artist experimentat poate salva momente întregi prin inteligență interpretativă.
Leonard Bernard (Basilio) „La calunnia è un venticello” – aria care poate electriza sala – a rămas, din păcate, la nivelul unei adieri controlate, nu al unui crescendo devastator. Abordarea a fost reținută, poate prea reținută pentru impactul dramatic pe care aria îl cere.
Stanca Manoleanu (Berta) și Vlad Vedeș (chitarist) Ambele intervenții au fost discrete, elegante și integrate organic în fluxul spectacolului. Momentul solo la chitară al lui Vlad Vedeș a adăugat o notă de autenticitate sonoră iberică binevenită.
Analiză generală – ce funcționează și ce ar putea fi îmbunătățit
Spectacolul demonstrează încă o dată că forța unei instituții lirice nu stă doar în soliști de excepție, ci în soliditatea mecanismului colectiv: orchestră bine pregătită, cor omogen, regie funcțională. Componentele colective (orchestră + cor) au fost cele care au ridicat nivelul serii.
Pe de altă parte, dezechilibrele individuale – în special în rolul central al lui Almaviva – au creat momente de tensiune care au afectat percepția generală. Într-o operă buffa ca aceasta, energia trebuie să circule neîntrerupt între scenă și fosă; atunci când un element esențial slăbește, întregul ansamblu resimte consecințele.
Verdict final – o notă personală și subiectivă
Nota generală (strict subiectivă): 7,5 / 10
Puncte forte: ✔ Corul Operei Naționale București – excelent ✔ Orchestra și Ciprian Teodorașcu – solid și coerent ✔ Vicențiu Țăranu – savuros și inteligent
Puncte slabe percepute: ➖ Regia – funcțională, dar conceptual obosită după 10 ani ➖ Prestația lui Mihai Irimia în Bărbierul din Sevilla – pare să aibe probleme de precizie stilistică și tehnică evidente în această reprezentație
Rossini rămâne un reper al eleganței și al preciziei. Orice instituție care îl programează frecvent are responsabilitatea de a păstra standarde ridicate, mai ales în rolurile centrale extrem de solicitante.
Încheiere – câteva gânduri pentru publicul meloman
Bărbierul din Sevilla continuă să fie un titlu de rezistență în repertoriul Operei Naționale București. Publicul vine pentru muzica veselă a lui Rossini, pentru ritmul alert, pentru momentele comice garantate. Când toate elementele se aliniază, seara devine memorabilă.
Totuși, reluările foarte lungi fără revizuire conceptuală sau cu distribuții variabile ridică întrebarea: până unde poate rezista o producție doar pe inerție și pe forța titlului? Opera Națională București are resurse umane și artistice considerabile – publicul bucureștean are dreptul să aștepte excelență constantă, nu doar momente izolate de strălucire.
Ce părere aveți dumneavoastră despre această reluare? Cum vi s-a părut prestația lui Mihai Irimia în Bărbierul din Sevilla la ONB? Credeți că reluările lungi sunt benefice sau ar trebui înlocuite mai des cu montări noi? Aștept cu interes comentariile și impresiile voastre – haideți să continuăm dialogul despre viața operei la București!
