Data spectacolului: 16 martie 2026 Instituție: Opera Națională București (ONB) Compozitor: Dan Dediu Libret: după I.L. Caragiale Dirijor: Tiberiu Soare Verdict: 6/10
Cuprins
Caragiale pe scena operei — O promisiune frumoasă
Există spectacole care, pe hârtie, par să aibă tot ce trebuie pentru a reuși. Un libret construit pe unul dintre cele mai jucăușe texte din dramaturgia românească — „D’ale Carnavalului” de I.L. Caragiale. O muzică semnată de Dan Dediu, unul dintre cei mai apreciați compozitori români contemporani. O distribuție care include voci cu experiență în repertoriul liric. Și deasupra tuturor, bagheta lui Tiberiu Soare — un dirijor cu un CV solid, respectat în cercurile muzicale naționale și internaționale.
Seara de 16 martie 2026, la Opera Națională București, a fost tocmai un astfel de spectacol. Unul care promitea. Și care, din păcate, a livrat ceva mai puțin decât promisiunea sa.
Nu vorbim de un eșec total. Vorbim de un spectacol care a ratat o calitate fundamentală a operei: echilibrul dintre scenă și fosă, dintre vocea umană și ansamblul orchestral. Și tocmai pentru că restul elementelor erau la locul lor, dezechilibrul acustic a ieșit și mai mult în evidență.
Caragiale în Operă — Ce înseamnă asta, de fapt?
Înainte de orice analiză, merită să înțelegem ce provocare implică punerea în scenă a unui text caragialian în formatul operei lirice.
Caragiale este, prin excelență, un autor al nuanței. Comedia lui nu funcționează prin situații grosolane sau efecte facile — funcționează prin subtilitate, prin jocul de cuvinte, prin ritmul dialogului, prin ticurile de limbaj ale personajelor. Mița, Didina, Nae Girimea, Iordache — fiecare vorbește într-un fel specific, inconfundabil. Tocmai această specificitate este cea care face textul să trăiască.
Când transpui Caragiale în operă, problema centrală devine: cum păstrezi nuanța atunci când vocea trebuie să cânte, să susțină fraze muzicale lungi, să se supună unei partituri? Dan Dediu a ales să construiască o muzică care să respecte caracterul comic al textului, fără a-l caricaturiza. Este o alegere onestă și inteligentă. Partitura sa conține momente de ironie muzicală, de contrast dinamic, de culoare orchestrală care se potrivește cu universul personajelor.
Dar tocmai această partitură — bine construită în esența ei — a suferit, în seara de 16 martie, de un exces de zel executiv.
Tiberiu Soare și problema volumului
Tiberiu Soare este un dirijor respectat. Trebuie să spunem asta clar și fără echivoc. Cariera sa vorbește de la sine: colaborări cu orchestre importante, o prezență constantă pe scenele muzicale românești și europene, o relație de lungă durată cu repertoriul simfonic și operistic. Nu scriem despre un dirijor mediocru. Scriem despre un dirijor de calibru, care a luat, în această seară, o serie de decizii discutabile.
Problema nu a fost interpretarea în sine. Orchestra Operei Naționale București a sunat bine — uneori chiar impresionant. Atacurile erau precise, frazele muzicale aveau direcție, dinamica era variată. Dacă ar fi fost un concert simfonic, probabil că audiența ar fi aplaudat cu entuziasm real.
Dar nu a fost un concert simfonic.
A fost operă. Și în operă, principiul fundamental este că orchestra acompaniază. Nu concurează. Nu afirmă. Nu demonstrează. Acompaniază.
În seara de 16 martie, orchestra nu a acompaniat. A afirmat. Și a afirmat cu o forță care a lăsat puțin spațiu pentru vocile de pe scenă.
Există o metaforă pe care o folosesc adesea când descriu dezechilibrul dintre orchestră și soliști: cea a soarelui. Când soarele strălucește cu intensitate moderată, dă viață. Când arde prea tare, copleșește. Nu mai vezi peisajul — vezi doar lumina. Nu mai simți căldura — simți arșița. Tiberiu Soare — și este o ironie în chiar numele său — a ales să ardă prea tare. Și în acea arșiță, vocile soliștilor s-au pierdut.
Nu este o chestiune de gust subiectiv. Este o chestiune măsurabilă, aproape fizică: nivelul sonor al orchestrei a depășit în repetate rânduri — în special în momentele de tutti din actul I — capacitatea vocilor de a se impune în sală. Din poziția mea, am pierdut linii întregi de text; nu îmi este greu să imaginez că situația din rândurile mai îndepărtate ale sălii a fost și mai dificilă. Iar textul, la Caragiale, este totul.
Vocea umană — Cel mai fragil instrument
Există o diferență fundamentală între vocea umană și orice instrument dintr-o orchestră. Violonistul poate apăsa mai tare pe arcuș. Oboistul poate sufla cu mai multă presiune. Cornistul poate deschide mai mult clapa. Există mecanisme fizice prin care instrumentele pot crește volumul.
Vocea umană nu funcționează la fel. Există un plafon natural dincolo de care forțarea duce la deteriorarea sunetului — și, în timp, la deteriorarea vocii însăși. Un solist nu poate pur și simplu să „cânte mai tare” pentru a compensa o orchestră dezlănțuită. Poate încerca, cu riscul de a-și strica timbrul, de a pierde linia melodică, de a transforma cântul în strigăt.
Aceasta este responsabilitatea dirijorului: să creeze spațiul acustic în care vocea să poată respira. Să modeleze orchestra astfel încât ea să susțină solistul, nu să îl înece. Când acest spațiu dispare, nu mai avem dialog între scenă și fosă. Avem un singur plan sonor, un zid de sunet în fața căruia vocea se izbește fără să poată trece.
Seara de 16 martie a demonstrat exact această dinamică. Și este cu atât mai regretabil cu cât distribuția nu era slabă.
Distribuția: Voci bune într-o situație ongrată
Iordache — Dan Indricău
Dan Indricău este un bas cu experiență în repertoriul de operă românesc. Personajul Iordache este, în textul lui Caragiale, un rol de contrast — un tip greoi, cu o prezență comică prin lentoarea sa deliberată. În partitura lui Dan Dediu, rolul are momente care ar fi putut funcționa bine.
Dar în seara de 16 martie, prezența lui Indricău pe scenă a fost atât de discretă încât vocea părea că nu reușea să treacă rampa. Nu neapărat o problemă a vocii în sine — mai degrabă o consecință a echilibrului sonic general. Când orchestra domină, primele victime sunt vocile de registru grav, ale căror frecvențe se pierd cel mai ușor în masa orchestrală. Iordache a existat scenic, dar a dispărut acustic.
Mița și Didina — Mihaela Ișpan și Simonida Luțescu
Duelul celor două „Mițe” — sau mai exact, al Miței și al Didinei — este, în esență, motorul dramatic al comediei caragialiene. Geloziile, certurile, cochetăriile exagerate — toate acestea ar trebui să se joace cu rafinament, cu ironie, cu un simț al ritmului care să amintească de teatru mai mult decât de operă serioasă.
Mihaela Ișpan și Simonida Luțescu sunt soprane cu voci bune. Au rezistat. Asta este, în contextul serii, un compliment real — pentru că a rezista în fața unei orchestre dezlănțuite necesită efort considerabil. Dar rezistența nu este același lucru cu arta. Scenele lor împreună au sunat mai degrabă ca un sport de supraviețuire — cum să te faci auzit printre alămuri — decât ca o comedie muzicală de finețe. Decibeli în loc de nuanță. Forță în loc de joc.
Nu este vina lor. Este vina contextului în care au cântat.
Alexandru Constantin
Alexandru Constantin a livrat o prestație corectă. Poate prea corectă. Există momente în care „corect” este tot ce poți spune despre un solist — și nu pentru că nu ar fi bun, ci pentru că spectacolul în ansamblu nu i-a oferit cadrul în care să strălucească. A cântat bine, a respectat partitura, a fost prezent scenic. Intonația a fost sigură, frazarea — îngrijită. Ceea ce a lipsit a fost acel surplus de personalitate care transformă un rol bine executat într-unul memorabil. Nae Girimea are nevoie de cochetărie, de ironie în timbru, de un zâmbet care se aude. În seara de 16 martie, a fost un personaj curat, dar neutru — și neutralitatea, în Caragiale, este poate cel mai mare păcat artistic cu putință.
Dan Dediu și Partitura — Ce a funcționat, ce nu
Este important să separăm responsabilitățile. Dan Dediu a scris o partitură care merită să fie ascultată în condiții mai bune. Există în ea momente de autentică inspirație — secvențe în care muzica și textul caragialian se potrivesc cu adevărat, în care ironia dramatică este susținută de ironie muzicală.
Cred că Dediu a înțeles spiritul lui Caragiale mai bine decât a arătat spectacolul de duminică. Problema nu este în compoziție — este în interpretare. O partitură bună poate suna prost dacă balanța dintre elementele ei este greșită. Și o comedie muzicală subtilă poate deveni o demonstrație de forță orchestrală, cu pierderi majore de conținut dramatic.
Merită să urmărim această operă în alte montări, cu alte decizii de dirijat. Sunt convins că partitura lui Dediu are resurse neexplorate în seara de 16 martie.
Publicul și aplauzele de protocol
Există un fenomen bine cunoscut în lumea operei: aplauzele de protocol. Acelea pe care publicul le dă nu pentru că a fost profund impresionat, ci pentru că așa se face. La final de spectacol, aplauzi. Este o convenție socială la fel de codificată ca salutul.
Seara de 16 martie s-a încheiat cu astfel de aplauze. Nu zgomotoase, nu prelungite, nu cu acel fior al entuziasmului real. Civilizate, corecte, rapide. Publicul a aplaudat pentru că a venit la operă și la operă se aplaudă. Nu pentru că a auzit tot. Nu pentru că a fost transportat.
Și în această răceală politicoasă a finalului se află, poate, cel mai onest verdict al serii.
Ce înseamnă „A Acompania” în operă — O lecție fundamentală
Poate că merită să dedic câteva rânduri acestei chestiuni, pentru cititorii mai puțin familiarizați cu tehnica dirijorală.
În muzica simfonică, dirijorul este, în același timp, interpret și arhitect al sunetului. El modelează orchestra conform viziunii sale artistice, iar orchestra este singurul protagonist. Nu există alte voci de echilibrat, nu există alte planuri sonore de coordonat.
În operă, ecuația se schimbă radical. Vocea umană intră în scenă și, prin simpla sa prezență, schimbă ierarhia. Nu pentru că vocea ar fi mai importantă din punct de vedere artistic — este o dezbatere fără sens — ci pentru că vocea este mai fragilă din punct de vedere fizic și, totodată, purtătoarea textului, a narațiunii, a emoției dramatice.
Dirijorul de operă bun este cel care reușește să mențină orchestra vie și expresivă, dar în același timp să creeze mereu acel spațiu — uneori îngust, uneori generos — în care vocea solistului să poată circula liber. Este un act de generozitate artistică. Un ego bine temperat. O înțelegere că spectacolul nu este al orchestrei — este al tuturor.
Când acest echilibru este rupt, spectatorul nu înțelege neapărat de ce se simte frustrat. Simte că ceva nu funcționează, că efortul de a urmări spectacolul este mai mare decât ar trebui. Că trebuie să se concentreze prea mult doar ca să audă cuvintele.
Aceasta este experiența pe care a produs-o „D’ale Carnavalului” la ONB pe 16 martie 2026.
Opera ca instituție și responsabilitatea artistică
Dincolo de spectacolul individual, există o întrebare mai largă pe care acest tip de experiență o ridică: ce responsabilitate are o instituție de operă față de publicul său?
Opera Națională București este instituția lirică de referință a țării. Publicul care vine la ONB are așteptări legitime — nu neapărat perfecțiune, dar măcar o experiență în care elementele fundamentale ale genului sunt respectate. Unul dintre acele elemente fundamentale este inteligibilitatea vocii solistice.
Când un spectacol nu respectă această condiție de bază, nu vorbim doar despre o seară mai puțin reușită. Vorbim despre o experiență care poate descuraja publicul de la a reveni. Și, pe termen lung, despre o erodare a relației dintre instituție și audiență.
Critica muzicală are un rol în acest context: să numească lucrurile pe nume, cu respect față de artiști, dar fără a sacrifica onestitatea pe altarul politeței. Tiberiu Soare este un dirijor respectat. Dar chiar și profesioniștii pot lua decizii greșite. Și când acele decizii afectează calitatea experienței artistice a publicului, merită să fie discutate.
Concluzie: Un 6 din 10 care putea fi un 8
„D’ale Carnavalului” la Opera Națională București rămâne un spectacol pe care îl recomand, cu rezerve. Merită văzut pentru muzica lui Dan Dediu, pentru momentele bune ale distribuției, pentru plăcerea de a vedea Caragiale pe scena lirică — o combinație rară și, în principiu, fericită.
Dar merită văzut cu ochii deschiși față de limitele sale actuale. Limitele nu stau în text, nu stau în compoziție, nu stau neapărat în voci. Stau în deciziile de dirijat care au ales forța în locul măsurii, volumul în locul dialogului, demonstrația în locul acompaniamentului.
Caragiale a scris o comedie de nuanță. Ea trebuie gustată, nu ridiculizată. Trebuie ascultată în detaliile ei — în ticurile de limbaj, în ironia subtilă, în ritmul impecabil al dialogului transpus în libret. Când orchestra acoperă tocmai aceste detalii, Caragiale dispare. Rămâne un spectacol care arată ca un carnaval, dar sună ca o revoltă.
Dan Dediu a pus muzica. Tiberiu Soare a pus volumul.
Distincția contează.
Pentru mai multe recenzii intră aici
