„D’ale Carnavalului la Opera Națională București: Când orchestra acoperă vocea, nu mai avem Operă

Data spectacolului: 16 martie 2026 Instituție: Opera Națională București (ONB) Compozitor: Dan Dediu Libret: după I.L. Caragiale Dirijor: Tiberiu Soare Verdict: 6/10

Cuprins

Caragiale pe scena operei — O promisiune frumoasă

Există spectacole care, pe hârtie, par să aibă tot ce trebuie pentru a reuși. Un libret construit pe unul dintre cele mai jucăușe texte din dramaturgia românească — „D ale Carnavalului de I.L. Caragiale. O muzică semnată de Dan Dediu, unul dintre cei mai apreciați compozitori români contemporani. O distribuție care include voci cu experiență în repertoriul liric. Și deasupra tuturor, bagheta lui Tiberiu Soare — un dirijor cu un CV solid, respectat în cercurile muzicale naționale și internaționale.

Seara de 16 martie 2026, la Opera Națională București, a fost tocmai un astfel de spectacol. Unul care promitea. Și care, din păcate, a livrat ceva mai puțin decât promisiunea sa.

Nu vorbim de un eșec total. Vorbim de un spectacol care a ratat o calitate fundamentală a operei: echilibrul dintre scenă și fosă, dintre vocea umană și ansamblul orchestral. Și tocmai pentru că restul elementelor erau la locul lor, dezechilibrul acustic a ieșit și mai mult în evidență.

Caragiale în Operă — Ce înseamnă asta, de fapt?

Înainte de orice analiză, merită să înțelegem ce provocare implică punerea în scenă a unui text caragialian în formatul operei lirice.

Caragiale este, prin excelență, un autor al nuanței. Comedia lui nu funcționează prin situații grosolane sau efecte facile — funcționează prin subtilitate, prin jocul de cuvinte, prin ritmul dialogului, prin ticurile de limbaj ale personajelor. Mița, Didina, Nae Girimea, Iordache — fiecare vorbește într-un fel specific, inconfundabil. Tocmai această specificitate este cea care face textul să trăiască.

Când transpui Caragiale în operă, problema centrală devine: cum păstrezi nuanța atunci când vocea trebuie să cânte, să susțină fraze muzicale lungi, să se supună unei partituri? Dan Dediu a ales să construiască o muzică care să respecte caracterul comic al textului, fără a-l caricaturiza. Este o alegere onestă și inteligentă. Partitura sa conține momente de ironie muzicală, de contrast dinamic, de culoare orchestrală care se potrivește cu universul personajelor.

Dar tocmai această partitură — bine construită în esența ei — a suferit, în seara de 16 martie, de un exces de zel executiv.

Tiberiu Soare și problema volumului

Tiberiu Soare este un dirijor respectat. Trebuie să spunem asta clar și fără echivoc. Cariera sa vorbește de la sine: colaborări cu orchestre importante, o prezență constantă pe scenele muzicale românești și europene, o relație de lungă durată cu repertoriul simfonic și operistic. Nu scriem despre un dirijor mediocru. Scriem despre un dirijor de calibru, care a luat, în această seară, o serie de decizii discutabile.

Problema nu a fost interpretarea în sine. Orchestra Operei Naționale București a sunat bine — uneori chiar impresionant. Atacurile erau precise, frazele muzicale aveau direcție, dinamica era variată. Dacă ar fi fost un concert simfonic, probabil că audiența ar fi aplaudat cu entuziasm real.

Citește și

• Trioul bel canto: Rossini, Bellini și Donizetti și diferențele dintre stilurile lor
• Cum urmărești o operă cu intrigă complicată sau fără acțiune vizibilă fără să te pierzi
• Passaggio: zona critică a vocii și cum se antrenează trecerea între registre
• Ce se întâmplă în culise în timpul unui spectacol de operă, în timp ce tu privești scena