Primește colindul. Primește binecuvântarea.

Textul evidențiază natura sacră și tradițională a colindelor românești, subliniind că ele nu sunt concerte pentru aplauze, ci mesaje de binecuvântare și…

Primește colindul. Primește binecuvântarea.

Celibidache nu dirija colinde. Și, într-un fel, Avea Dreptate

Există afirmații care par simple la prima vedere și care, cu cât le rotești mai mult în minte, cu atât dezvăluie mai multă adâncime. Printre ele se numără și aceasta, care circulă de mulți ani în mediile muzicale românești și internaționale: Sergiu Celibidache nu dirija colinde. O propoziție scurtă. O absență deliberată. Și, poate tocmai de aceea, una dintre cele mai interesante declarații pe care le-a făcut vreodată unul dintre cei mai complexi dirijori ai secolului XX.

De-a lungul timpului, această absență a fost interpretată în diverse feluri. Unii au văzut în ea excentricitatea caracteristică unui artist care refuza înregistrările de studio, contesta autoritatea discografiei și trata fiecare concert ca pe un eveniment ireproductibil. Alții au citit-o ca pe o formă de austeritate — Celibidache, format în fenomenologia lui Edmund Husserl, care nu vedea în muzică un obiect de consum, ci o experiență de conștiință. Câțiva au interpretat-o pur și simplu ca preferință personală, fără substrat filozofic.

Niciuna dintre aceste lecturi nu este greșită. Dar niciuna nu atinge, cred, ceea ce se ascunde cu adevărat în spatele gestului. Pentru a înțelege de ce Celibidache nu dirija colinde — și de ce, într-un fel profund, această alegere conținea o intuiție corectă despre natura colindului românesc —, trebuie să ne întoarcem la ceea ce este colindul înainte de a fi muzică.

Ce Este Colindul: Înainte de Voce, Pasul

Există o greșeală pe care muzicienii o fac frecvent când abordează colindele din perspectivă strict muzicologică: le tratează ca pe niște piese muzicale cu caracteristici specifice — scări modale, structuri ritmice particulare, formule melodice recurente — ignorând că muzica este, în cazul colindului, consecința unui act, nu esența lui.

La români, colindul nu începea cu vocea. Începea cu pasul. Cu decizia de a ieși din casă în frig, cu drumul parcurs prin noapte sau prin dimineața devreme a zilei de Crăciun sau a Ajunului, cu apropierea de pragul unui vecin sau al unui necunoscut, cu așteptarea la ușă. Colindul era, înainte de orice, mișcare . Era trup în deplasare, era prezență în acțiune, era gest comunitar care preceda orice sunet.

Această ordine — mișcarea înaintea vocii, prezența înaintea cântului — nu este un detaliu etnografic minor. Este structura fundamentală a ritualului. Ea spune ceva esențial despre ce este colindul și ce nu este: colindul nu este un text muzical care poate fi extras din contextul său și interpretat pe o scenă, în fața unui public, cu aplauze la final. Colindul este un act ritualizat în care muzica este instrumentul unui gest mai larg, nu scopul lui.

Muzicologii care au studiat colindele românești — de la Béla Bartók și Constantin Brăiloiu, care au cules și transcris sute de astfel de melodii în prima jumătate a secolului XX, până la cercetătorii contemporani din Institute de Etnografie și Folclor — sunt de acord că repertoriul colindelor românești este unul dintre cele mai bogate și mai complexe din Europa. Scările modale folosite de colinde — cu precădere modurile doric, frigic și mixolidic — au o vechime și o sofisticare care contrazic imaginea lor populară de „simple cântece de iarnă .

Dar complexitatea lor muzicologică este, în fond, secundară. Ceea ce face colindul ireductibil la o simplă piesă muzicală este tocmai dimensiunea lui rituală.

Originile Precreștine ale Colindului: Invocarea Ordinii Cosmice

Numele însuși — colind — are o etimologie dezbătută, dar cea mai plauzibilă rădăcină îl leagă de latinescul calendae , care desemna prima zi a lunii în calendarul roman și, prin extensie, sărbătorile de început de an. Această legătură etimologică plasează colindul într-un context ritualic mult mai vechi decât creștinismul — un context în care primul scop al cântecului ceremonial de iarnă era nu vestirea nașterii lui Hristos, ci restabilirea ordinii cosmice odată cu solstițiul de iarnă.

Înainte de a fi purtători ai Evangheliei, colindătorii erau, în stratul lor cel mai arhaic, purtători ai ordinii . Ei circulau prin comunitate în momentul în care noaptea era mai lungă decât ziua, în momentul de maximă vulnerabilitate cosmică, aducând prin prezența și cântul lor o confirmare simbolică că ciclul se va continua, că soarele va reveni, că belșugul va urma iernii. Urările de sănătate, de rod bogat, de casă plină — pe care le recunoaștem și astăzi în colindele tradiționale — nu sunt formule de politețe. Sunt invocații. Sunt acte de magie rituală prin care comunitatea se afirmă în fața necunoscutului și a fricii de întuneric.

Creștinismul nu a distrus acest strat arhaic al colindului. L-a transfigurat, adică l-a preluat și i-a dat un sens nou, fără a-i anula structura sau funcția. Ordinea cosmică pe care colindul o invoca a primit un chip: Pruncul din iesle, Logosul care s-a întrupat, Lumina care a venit în întuneric. Belșugul invocat de colindători a primit o dimensiune spirituală: har, mântuire, pace. Pragul la care se cântă colindul a primit o semnificație teologică: locul întâlnirii dintre sacru și profan, dintre cer și pământ, dintre cel care vine și cel care primește.

Citește și