Critica spectacolului 3 tenori ieșeni de la sala palatului: când organigrama înlocuiește partitura
rei Tenori Ieșeni – mai mult directori decât interpreți. Omagiul riscă să devină kitsch. Funcția nu înlocuiește cântatul.
Un prieten din Italia m-a sunat după concertul „3 Tenori ieșeni & Friends” de la Sala Palatului din 7 octombrie 2026. Voia o traducere. I-am răspuns că au cântat în italiană, limba originalilor. Dar el nu căuta cuvintele, ci sensul. Problema nu era limba, ci interpretarea. Italia i-a dat lumii pe Luciano Pavarotti, iar Spania pe Plácido Domingo și José Carreras. Ei au transformat muzica în emoție, competiția în eleganță și scena într-un spațiu al nemuririi artistice. Iașiul a venit cu trei directori hotărâți să demonstreze că legenda poate fi reprodusă și pe cale administrativă. Cu dirijorul, patru directori și o partitură. Practic, o ședință de directori cu acompaniament orchestral.
Acest articol nu este un atac personal. Ca observator al scenei lirice, mă interesează calitatea actului artistic. Nu judec oamenii după funcții, dar nici nu pot judeca muzica după organigramă. Prestigiul unui nume sau al unei poziții nu scutește pe nimeni de comparație. Ascultați frazarea, respirația, expresivitatea și felul în care fiecare construiește fraza muzicală. Acelea sunt criteriile.
Legenda originalilor trei tenori și ce a făcut-o posibilă
Pe 7 iulie 1990, la Termele lui Caracalla din Roma, cu o seară înaintea finalei Campionatului Mondial de Fotbal,Pavarotti, Domingo și Carreras au cântat împreună pentru prima dată. Concertul, dirijat de Zubin Mehta, a fost urmărit de sute de milioane de oameni. Albumul rezultat a devenit cel mai vândut disc de muzică clasică din istorie. Succesul nu a venit din marketing, ci dintr-o realitate artistică rară: trei voci mari, fiecare cu personalitate, care s-au respectat, s-au tachinat și și-au oferit spațiu.
Pavarotti avea acea generozitate solară a sunetului, o linie care părea să curgă fără efort. Domingo aducea inteligența muzicală și paleta de culori. Carreras, după lupta cu leucemia, oferea o fragilitate emoțională care transformă fiecare notă în ceva personal. Competiția dintre ei avea eleganță și umor. Se provocau, dar muzica rămânea în centru. Jocul scenic creștea din partitură, nu o împingea deoparte. „Nessun dorma” nu era doar un hit; era un moment în care trei personalități distincte se întâlneau pe același timp, susținând sunetul cu o sincronizare care părea naturală.
Legenda s-a născut pentru că fiecare era, în primul rând, un cântăreț de excepție. Funcțiile administrative, dacă existau, erau secundare. Publicul venea pentru voci, nu pentru organigramă.
Proiectul ieșean: trei tenori, patru directori și o partitură
Proiectul „3 Tenori Ieșeni”, lansat în 2023 sub egida Ateneului Național din Iași, reunește pe Andrei Apreotesei(manager al Ateneului), Andrei Fermeșanu (manager al Operei Naționale Române din Iași) și Florin Guzgă (director artistic al aceleiași Opere). Toți trei sunt tenori profesioniști, cu studii de canto și teologie, cu repertorii reale: Fermeșanu, tipul de tenore di grazia, în roluri rossiniene și donizettiene; Guzgă în repertoriu verdian și puccinian; Apreotesei cu experiență de scenă și cor. Au cântat în turnee naționale, la Roma, și au construit un public fidel în Iași. Concertul de la Sala Palatului din 7 octombrie 2026, acompaniat de Orchestra Metropolitană Iași și Corul Marii Uniri sub bagheta lui Daniel Jinga, cu invitați precum Gheorghe Zamfir, Alexandru Tomescu, Monica Anghel, Luminița Anghel, Irina Baianț și Nico, a fost prezentat ca un eveniment de anvergură, o punte între lirică, canzonetă și repertoriu popular.
Numele de pe afiș creează însă o așteptare. Evocarea trio-ului legendar nu este doar un titlu de marketing; este o promisiune artistică. Publicul care cumpără bilet la „trei tenori” nu vine să vadă o ședință de conducere cu acompaniament. Vine să audă voci care se impun, fraze care respiră, momente în care muzica construiește tensiune și eliberare. Când interpretarea rămâne dreaptă, fără curbe expresive, iar jocul scenic se prelungește până când partitura așteaptă, omagiul riscă să se transforme în kitsch.
Andrei Fermeșanu: dreaptă ca autostrada soarelui
Andrei Fermeșanu deschide seara. Ca manager al Operei din Iași și tenor de tip di grazia, el are o voce potrivită pentru agilitate și eleganță de linie. În repertoriul său se regăsesc Almaviva, Nemorino, Don Ottavio, roluri care cer precizie și farmec. Pe scena Sălii Palatului, însă, entuziasmul pare comparabil cu al bugetarului de la relații cu clienții în ultima vineri, cu cinci minute înainte de închidere. Interpretarea este dreaptă: puține curbe expresive, puține surprize, puțin din impulsul scenic care te face să aștepți următoarea frază.
În cântul liric, frazarea nu este doar corectitudinea notelor. Este felul în care cântărețul distribuie aerul, colorează vocalele, construiește arcada frazei și o lasă să cadă natural. La originali, chiar și în momentele de concert de gală, respirația servea expresiei. La Fermeșanu, linia rămâne adesea uniformă. Nu este o problemă de tehnică de bază; este o problemă de intenție interpretativă. Prestigiul funcției nu înlocuiește acea intensitate care transformă o arie cunoscută într-un moment personal. Publicul poate aplauda, dar rareori iese cu fraza încă în urechi.
Florin Guzgă: potențialul care nu este lăsat să se impună
Florin Guzgă reprezintă, în opinia mea, punctul forte al grupului. Are prezență vocală și potențial interpretativ. Rolurile sale – Alfredo, Cavaradossi, Ducele de Mantova, Pinkerton – cer o voce cu greutate și o capacitate de a construi tensiune dramatică. În momentele în care vocea se afirmă, se simte diferența. Totuși, pe parcurs, ea pare să se retragă tocmai când ar trebui să se impună. Punctul forte rămâne, dar nu este lăsat să-și valorifice întregul potențial.