Atenție. Ateneul din Iași.

Mai țineți minte celebra replică: „Dați un leu pentru Ateneu!”? Se pare că vremurile s-au schimbat. Acum Ateneul dă. Și nu un leu.

Se pare că atribuie două contracte, în valoare totală de aproape 500.000 de lei, unor firme private, pentru organizarea concertului de la Sala Palatului din București. În concert cântă chiar managerul instituției, Andrei Apreotesei — cel care, probabil, va semna și ordinele de plată. Nu e nevoie de un tratat ca să simți mirosul. E de ajuns urechea. Și un minim de respect față de banul care nu e al lui.

Scopul, ni se spune, e nobil: promovarea culturală a celor trei tenori — Andrei Apreotesei, managerul Ateneului din Iași, Andrei Fermeșanu, managerul Operei din Iași, și directorul artistic Florin Guzgă — dirijați de Daniel Jinga. Trei funcții, trei voci, o singură partitură: noi pe scenă, voi la casierie.

În România, cei care cheltuiesc banul public par mai bine organizați decât cei care îl produc. Măi, nu dovediți voi să munciți cât pot ei să cheltuiască.

Leul de la Ateneu a rupt porțile Sălii Palatului

Leul de la Ateneu a rupt porțile. Acum îi aduce pe maestrul Zamfir, pe Nico, pe Monica, pe Luminița Anghel și pe Mircea Radu. Toți sunt chemați să susțină afișul și să contribuie la promovarea celor trei tenori. Sala Palatului nu e o sală oarecare. E sala în care, o vreme, România și-a tot serbat iluziile. Acum își serbează tenorii de casă.

În condițiile astea, eu unul nu cred că România își mai revine vreodată. Serios. Nici dacă vine Elon Musk personal cu un plan de austeritate interplanetară.

Să o luăm de la ureche, nu de la paragraf. Un critic muzical n-are treabă cu rechizitoriul. Are treabă cu ceea ce se aude și cu ceea ce se vede pe afiș. Iar pe afișul de la 7 octombrie 2026, la Sala Palatului, scrie „3 Tenori ieșeni & Friends”. Friends sunt grei. Zamfir e Zamfir. Nico e Nico. Monica Anghel și Luminița Anghel știu să țină o sală. Mircea Radu știe să țină un microfon de prezentator. Orchestra Metropolitană Iași și Corul Marii Uniri umplu fosa. Daniel Jinga bate măsura.

Toate bune. Până îți amintești cine e primul nume de pe listă și ce slujbă are dimineața.

Cei trei tenori ieșeni nu sunt doar un trio. sunt și o organigramă

Andrei Apreotesei nu e un tenor oarecare care a prins un contract. E managerul Ateneului din Iași. Andrei Fermeșanu nu e un coleg de turneu căzut din cer. E managerul Operei. Florin Guzgă nu e un invitat de politețe. E director artistic. Adică trei oameni care, în viața de luni până vineri, stau pe partea cealaltă a mesei față de banul public: îl cer, îl justifică, îl semnează, îl „promovează”. Sâmbătă seara urcă pe scenă și îl încasează, într-un fel sau altul, ca artiști.

Se poate. Artiștii-manageri există de când lumea. Toscanini a condus instituții. Solti a condus instituții. În România postdecembristă, însă, s-a tot confundat dreptul de a cânta cu dreptul de a-ți face stagiune din tine însuți. Nu e același lucru. Un director care mai și cântă poate fi o binecuvântare, dacă sala se umple din merite și dacă nota de plată stă în picioare. Devine altceva când instituția pare să existe ca să-i țină lumina pe față.

„Promovare culturală.” Vorbele astea au ajuns, la noi, un soi de latură B a oricărei cheltuieli care nu vrea să fie privită în ochi. Promovăm cultura. Promovăm Iașul. Promovăm cei trei tenori. Frumos. Dar promovarea, când e plătită din bugetul unei instituții de stat, nu e un cântec. E o alegere. Alegi să duci la București, într-o sală scumpă, un proiect al cărui nucleu sunt tocmai oamenii care conduc instituțiile din care pleacă banii. Alegi să chemi nume grele nu neapărat ca să faci o gală a muzicii, ci ca să ții în picioare afișul celor trei.

Dați un leu pentru Ateneu. Acum instituția dă, nu mai cere

Leul de la Ateneu a rupt porțile Sălii Palatului

Cei trei tenori ieșeni nu sunt doar un trio. sunt și o organigramă

Citește și