Of, Eurovisionul… Ce ne mai chinuie distanța dintre ceea ce credem că suntem și ceea ce arătăm

Of, Eurovisionul… Ce ne mai chinuie distanța dintre ceea ce credem că suntem și ceea ce arătăm Există o fotografie alb-negru din 1968 în care Julio…

Of, Eurovisionul… Ce ne mai chinuie distanța dintre ceea ce credem că suntem și ceea ce arătăm

Of, Eurovisionul… Ce ne mai chinuie distanța dintre ceea ce credem că suntem și ceea ce arătăm

Există o fotografie alb-negru din 1968 în care Julio Iglesias, un tânăr de 24 de ani, cântă pe scena Cerbului de Aur de la Brașov. În fundal, orchestrele românești, publicul îmbrăcat elegant, iar el – un străin care abia începuse să cânte în spaniolă – primește trofeul. Ani mai târziu avea să devină unul dintre cei mai vânduți artiști din lume. Tot la Brașov, Dalida a urcat pe scenă în anii ’60, iar o adolescentă Christina Aguilera, la 17 ani, a trecut pe lângă podiumul Cerbului înainte să explodeze global.

Aceeași țară care găzduia festivaluri de talie internațională acum trimite la Eurovision piese care abia trec de semifinale. De ce? Pentru că între timp am uitat cum se construiește o prezență culturală reală – nu doar o bifare de prezență. Și distanța asta dintre ce credem că suntem (o națiune cu școală muzicală de top mondial) și ce arătăm (o țară care speră să fie observată de Europa) devine din ce în ce mai dureroasă.

Cerbul de Aur nu era un festival de cartier. Fondat în 1968 la Brașov, în Piața Sfatului, festivalul a devenit rapid unul dintre cele mai importante evenimente de muzică ușoară din Europa de Est. Transmis în peste 20 de țări, cu juriu internațional, artiști de calibru și o orchestră live de excepție, Cerbul de Aur era aproape un Sanremo al Estului – un loc unde se construiau cariere, nu doar se aplauda.

Julio Iglesias a câștigat în 1970. Dalida a urcat pe scenă în 1971. Connie Francis, Tom Jones, Josephine Baker, Charles Trenet, Gigliola Cinquetti, Amália Rodrigues – toți au trecut prin Brașov. În 1997, o tânără Christina Aguilera a fost acolo ca participantă la secțiunea pentru tineri interpreți. Nu a câștigat trofeul, dar experiența internațională a ajutat-o să-și construiască drumul spre Genie in a Bottle și miliardele de vizualizări de mai târziu.

Festivalul nu era doar despre trofee. Era despre vizibilitate . Artiști din Vest veneau în România și plecau cu o experiență care conta în CV-ul lor internațional. România era un loc unde se întâmpla muzică adevărată, live, cu orchestră, fără playback și fără scandaluri politice. Era o platformă care atrăgea talente și le lansa.

Apoi a venit 1971. Ultima ediție înainte de pauză. Festivalul s-a oprit până în 1992. Când a revenit, lumea se schimbase. Internetul, globalizarea, Eurovision-ul devenise fenomenul dominant. Cerbul de Aur a încercat să se țină la curent, dar nu a mai recuperat niciodată strălucirea anilor ’60–’70.

Ce s-a întâmplat între timp? Sistemul cultural s-a prăbușit odată cu comunismul. Banii pentru cultură au dispărut. Televiziunea publică a devenit o instituție care supraviețuiește, nu creează. Criticii independenți au fost înlocuiți cu oameni de televiziune care aplaudă orice iese din priză. Și așa am ajuns să credem că prezența la Eurovision e suficientă ca să fim „văzuți”.

România a intrat în Eurovision în 1994. De atunci, 23 de participări (până în 2025). Cel mai bun rezultat: locul 3 (de două ori – 2005 și 2010). Zero victorii. De patru ori ultimul loc în finală. În ultimii 10 ani, doar 3 calificări în finală din 10 încercări.

Nu e ghinion statistic. E un pattern clar:

Țările care câștigă repetat (Suedia – 6 victorii, Irlanda – 7, Ucraina – multiple top-uri) au un sistem:

Noi avem speranțe anuale, un concurs național mai degrabă de popularitate și scuze post-failure: „juriul nu a înțeles”, „votul diaspora nu a mers”, „a fost politică”.

În 1996, o fată de 17 ani din Pennsylvania a venit la Brașov să cânte la un festival local. Nu a câștigat. Dar a plecat de acolo cu o experiență internațională care, alături de alte momente, a ajutat-o să-și construiască drumul spre Genie in a Bottle și restul carierei. România a avut atunci o platformă care atrăgea tineri talentați din Occident. Azi? Noi visăm să fim observați de Europa, în timp ce alții vin să cânte la noi doar în concerte private de corporate.

Diferența e uriașă: atunci Brașovul era un loc unde se întâmpla ceva important. Azi, Brașovul (și România) e un loc unde sperăm să se întâmple ceva important. Am trecut de la gazdă la spectator. Și asta doare cel mai tare.

Citește și