Cuprins

În opera nu există democrație: nu toți tenorii au drept egal la acute.

Dragobetele leagă inimile, dar nu și corzile vocale. Pe 24 februarie 2026, chiar de Dragobete , Sala Unirii din Iași a găzduit un concert așteptat – „ 3 Tenori Ieșeni de Dragobete ”. Titlul promitea romantism napolitan combinat cu farmec moldovenesc, iar publicul a venit cu inima deschisă și cu urechile pe 440 Hz.

Ca tenor cu experiență pe scenă și pasionat al artei vocale, am participat cu emoția firească a spectatorului care știe ce înseamnă un trio tenoristic: echilibru perfect, respirație comună și orgolii puse în slujba muzicii. Realitatea a reconfirmat însă un adevăr vechi: trio-urile nu iartă slăbiciunile individuale – le amplifică. Într-un astfel de ansamblu, totul se aude exhaustiv: nu doar nota, ci și mecanismul din spatele ei.

Sala Unirii din Iași rămâne un loc magic pentru muzica clasică. Cu acustica sa generoasă și istoria încărcată (aici s-au unit Principatele în 1859), sala oferă cadrul ideal pentru un eveniment romantic. Publicul – familii, cupluri, melomani – a umplut locurile, creând o atmosferă festivă. Dragobetele, sărbătoarea dragostei tradiționale românești, a fost pretextul perfect pentru un repertoriu plin de arii napolitane, romanțe românești și momente lirice.

Cei trei tenori anunțați – Andrei Fermeșanu , Andrei Apreotesei și Florin Guzgă – promiteau o seară de unitate vocală. Totuși, așa cum spunea Nietzsche, uneori voința este mai mare decât puterea. Această observație s-a potrivit perfect cu dinamica de pe scenă.

Un trio tenoristic este ca un tripod: dacă unul dintre picioare șovăie, întregul ansamblu riscă să se clatine. Respirația comună este esențială – dacă unul întârzie sau forțează, adevărul iese la iveală înaintea aplauzelor.

Din primele momente, contrastul a fost evident. Andrei Apreotesei și Florin Guzgă au cântat ca și cum ar fi respirat din aceeași inimă romantică. Vocile lor se împleteau natural, cu acute strălucitoare și fraze lungi, controlate. Apreotesei a adus o căldură lirică ce amintește de tenori italieni clasici, iar Guzgă a impresionat prin robustețe și proiecție impecabilă.

În schimb, Andrei Fermeșanu a părut să adopte o abordare prudentă. Vocea sa, odată suplă și solară, a sunat acum economic la rezonanță: sunet precaut, vibrato larg, acute atacate cu stoicism, dar fără deschidere reală. Când fraza cerea expansiune lirică, răspunsul a fost defensiv – presiune multă, grație zero.

Să vorbim tehnic, pentru pasionații de operă și cântăreți:

În terțete contrastul devenea aproape comic: Apreotesei și Guzgă intrau sincron, ca doi îndrăgostiți, iar Fermeșanu apărea cu o mică întârziere – ca după un blocaj pe bulevardul Unirii. Sunetul său dur, cu accente aproape de strigăt, contrasta puternic cu serenada așteptată.

Andrei Fermeșanu a compensat parțial cu o prezență scenică generoasă: gesturi ample, comunicare directă, zâmbete către public. Omul vrea să placă – și se vede. Brațele mișcau mai mult suflet decât laringele, ceea ce ridică o întrebare importantă: cât contează carisma în fața tehnicii vocale pure?

În operă, ambele sunt esențiale, dar tehnica rămâne fundația. Fără ea, carisma devine o mască peste o voce instabilă. Publicul a aplaudat călduros – Dragobetele e sfânt! – dar un ochi exigent observa diferența dintre efuziune festivă și control autentic.

Colegii au tras tare: Apreotesei și Guzgă au ținut ansamblul pe linie, oferind stabilitate. Bravo lor pentru profesionalism și solidaritate. Totuși, într-un trio, slăbiciunea uneia afectează întregul – ca o prăjitură cu frișcă pe o parte și jeleu topit pe cealaltă.

3 Tenori Ieșeni de Dragobete 24 februarie 2026, o singură problemă!

Cuprins

În opera nu există democrație: nu toți tenorii au drept egal la acute.

Citește și