Cuprins
În opera nu există democrație: nu toți tenorii au drept egal la acute.
Dragobetele leagă inimile, dar nu și corzile vocale. Pe 24 februarie 2026, chiar de Dragobete, Sala Unirii din Iași a găzduit un concert așteptat – „3 Tenori Ieșeni de Dragobete”. Titlul promitea romantism napolitan combinat cu farmec moldovenesc, iar publicul a venit cu inima deschisă și cu urechile pe 440 Hz.
Ca tenor cu experiență pe scenă și pasionat al artei vocale, am participat cu emoția firească a spectatorului care știe ce înseamnă un trio tenoristic: echilibru perfect, respirație comună și orgolii puse în slujba muzicii. Realitatea a reconfirmat însă un adevăr vechi: trio-urile nu iartă slăbiciunile individuale – le amplifică. Într-un astfel de ansamblu, totul se aude exhaustiv: nu doar nota, ci și mecanismul din spatele ei.
De ce a fost ales Iașiul pentru un concert de Dragobete 2026?
Sala Unirii din Iași rămâne un loc magic pentru muzica clasică. Cu acustica sa generoasă și istoria încărcată (aici s-au unit Principatele în 1859), sala oferă cadrul ideal pentru un eveniment romantic. Publicul – familii, cupluri, melomani – a umplut locurile, creând o atmosferă festivă. Dragobetele, sărbătoarea dragostei tradiționale românești, a fost pretextul perfect pentru un repertoriu plin de arii napolitane, romanțe românești și momente lirice.
Cei trei tenori anunțați – Andrei Fermeșanu, Andrei Apreotesei și Florin Guzgă – promiteau o seară de unitate vocală. Totuși, așa cum spunea Nietzsche, uneori voința este mai mare decât puterea. Această observație s-a potrivit perfect cu dinamica de pe scenă.
Echilibrul fragil al unui trio de tenori
Un trio tenoristic este ca un tripod: dacă unul dintre picioare șovăie, întregul ansamblu riscă să se clatine. Respirația comună este esențială – dacă unul întârzie sau forțează, adevărul iese la iveală înaintea aplauzelor.
Din primele momente, contrastul a fost evident. Andrei Apreotesei și Florin Guzgă au cântat ca și cum ar fi respirat din aceeași inimă romantică. Vocile lor se împleteau natural, cu acute strălucitoare și fraze lungi, controlate. Apreotesei a adus o căldură lirică ce amintește de tenori italieni clasici, iar Guzgă a impresionat prin robustețe și proiecție impecabilă.
În schimb, Andrei Fermeșanu a părut să adopte o abordare prudentă. Vocea sa, odată suplă și solară, a sunat acum economic la rezonanță: sunet precaut, vibrato larg, acute atacate cu stoicism, dar fără deschidere reală. Când fraza cerea expansiune lirică, răspunsul a fost defensiv – presiune multă, grație zero.
Analiză vocală detaliată: ce s-a auzit cu adevărat
Să vorbim tehnic, pentru pasionații de operă și cântăreți:
- Respirația diafragmatică – la Fermeșanu părea instabilă. Sprijinul lipsea în momentele cheie, ceea ce ducea la sunet dur și ușor nazalizat.
- Vibrato – generos, dar necontrolat în anumite pasaje, transformând espressivo în tremolo.
- Acute – atacate frontal, cu forță, dar fără plasarea corectă în rezonanța superioară. Rezultatul: presiune în gât, nu strălucire.
- Mezza voce – încercată într-o romanță românească tradițională – a avut intenții bune, dar linia melodică s-a fragmentat. Se auzea voința, nu fluiditatea.
În terțete contrastul devenea aproape comic: Apreotesei și Guzgă intrau sincron, ca doi îndrăgostiți, iar Fermeșanu apărea cu o mică întârziere – ca după un blocaj pe bulevardul Unirii. Sunetul său dur, cu accente aproape de strigăt, contrasta puternic cu serenada așteptată.
Prezența scenică vs. control artistic
Andrei Fermeșanu a compensat parțial cu o prezență scenică generoasă: gesturi ample, comunicare directă, zâmbete către public. Omul vrea să placă – și se vede. Brațele mișcau mai mult suflet decât laringele, ceea ce ridică o întrebare importantă: cât contează carisma în fața tehnicii vocale pure?
În operă, ambele sunt esențiale, dar tehnica rămâne fundația. Fără ea, carisma devine o mască peste o voce instabilă. Publicul a aplaudat călduros – Dragobetele e sfânt! – dar un ochi exigent observa diferența dintre efuziune festivă și control autentic.
Colegii au tras tare: Apreotesei și Guzgă au ținut ansamblul pe linie, oferind stabilitate. Bravo lor pentru profesionalism și solidaritate. Totuși, într-un trio, slăbiciunea uneia afectează întregul – ca o prăjitură cu frișcă pe o parte și jeleu topit pe cealaltă.
Repertoriu și momente memorabile
Programul a inclus clasice care se potrivesc perfect unui trio:
- „O sole mio” – strălucire solară de la Apreotesei și Guzgă.
- „Nessun dorma” – momente dramatice unde robustețea lui Guzgă a ieșit în evidență.
- Romanțe românești – intimitate încercată, dar cu rezultate mixte.
- Terțete celebre – unde armonia a fost salvată de doi, dar dezechilibrată de al treilea.
Aceste alegeri au fost inteligente: permit alternanțe între solo și ansamblu, punând în valoare calitățile individuale.
De ce contează astfel de concerte pentru tenori români și publicul din Iași
Evenimente ca acesta promovează talentele locale și țin vie tradiția operei în Moldova. Iașiul are o istorie bogată – de la Hariclea Darclée la figuri contemporane. Publicul educat merită excelență, iar astfel de seri pot inspira tineri cântăreți.
Totuși, pentru a crește calitatea, ar ajuta o selecție mai riguroasă, repetiții intense și feedback onest. Publicul aplaudă politicoas, dar sunetul nu minte niciodată.
Concluzie: o seară cu potențial, marcată de contraste
„3 Tenori Ieșeni de Dragobete” a fost un eveniment plin de emoție și tradiție, dar și de inegalități vocale evidente. Dragobetele a legat inimile spectatorilor, însă corzile vocale au rămas independente.
Ca iubitor al operei, sper ca astfel de concerte să continue – dar cu un accent mai mare pe echilibru tehnic. Până la următoarea întâlnire cu tenori români live, ascultați muzică bună și sărbătoriți dragostea – vocală sau nu.
Pentru mai multe recenzii intră aici
